when you say nothing at all....

fiindca am stat pe tusa in ultimele doua saptamani incercand sa invat ptr bac (la grografie + la istorie, multumesc pe aceasta cale lu' domnu' poloBOC si lu' nea fune(b)riu), fara niciun rezultat, m-am hotarat sa nu las iar blogul in paragina (nu de alta dar nu prea imi plac paianjenii) si sa postez un fragment mai vechi din ceea ce s-a dorit a fi un scurt roman politist/de dragoste.

romanul (nici chia) nu e nici pe departe terminat iar fragmentul de mai jos nu a fost corectat. unele parti le veti considera poate siropoase, altele infantile, ei bine l-a scris neuronul meu de acum aproape 2 ani...so...deal with it.

astept pareri (sincere)...

PS: nu are diacritice
PPS: daca va plictisiti dati play la melodiile din playlist...

                                             

                                               Scrisori cãtre mare

       

 In ziua aceea iarna parea ca vrea sa puna stapanire pe intreg cuprinsul marii inainte de vreme. Valuri inalte de aproape patru metri , frigul ce iti facea pielea sa crape, vantul care rascolea pietrele, toate prevesteau venirea unei ierni geroase. Baracile albe, putrezite, de pe malul marii se clatinau in bataia vantului puternic facand lemnul sa trosneasca zgomotos speriind pescarusii rataciti. Corabiile din port dansau un vals naucitor care le inunda la fiecare rasucire din ce in ce mai mult. Batranii locului spuneau ca marea involburata e semn rau, ca prevesteste moartea celor care i-au subestimat puterea. Altii, mai credinciosi din fire, credeau ca marea e doar o unealta de-a lui Dumnezeu pentru a-i face pe oameni sa isi indrepte greselile.

-          Nu e de mirare ca marea se razbuna pe noi. Avea dreptate al batran, dumnezeu sa il ierte, cand spunea ca marea a suferit prea multe nedreptati din partea noastra. Ce ne inchipuiam? Ca o sa scapam asa de usor ?

Insa nimeni nu il asculta pe batranul Philippe. Afara furtuna urla atat de tare incat Mona, cateaua de un maro spalacit care ii fusese credincioasa batranului aproape douazeci de ani, se ghemuise sub picioarele stapanului, schelalaind usor cand valurile se spargeau zgomotos de stancile reci.

Luca se ridica de pe scaun si incepu sa se plimbe prin incaperea mobilata modest. Mobila veche, mancata de carii aproape mai statea in picioare. Pe alocuri, varul cazuse, lasand la vedere goliciunea peretelui. Deodata, un fulger lumina incaperea. Luca isi aduse aminte ca trecuse inca o saptamana de cand trebuia sa primeasca un raspuns de la tatal lui. Ii ceruse urgent niste bani insa nu primise nimic. Nici macar o telegrama. De cand ii murise mama nu mai primise niciun ban de la tatal lui. Sperase sa se poata intretine singur insa pescari erau destui iar marinaria nu mai mergea. Riscuri prea multe, bani prea putini. Nu, el era altfel. El vroia bani multi, castigati usor. Vroia sa treaca pe strada imbracat elegant, sa intoarca femeile capul dupa el, sa il barfeasca zile intregi pentru frumusetea, inteligenta si banii lui. Din pacate, frumos nu era, inteligent nu fusese niciodata dar ii mergea mintea cand venea vorba de siretlicuri, iar bogat, ei bine, bogatia se pierduse pe undeva pe drum. Se sprijini de fereastra cu pervazul albastru. Valurile faceau aproape imposibila vederea nisipului.

-          Cine e destul de nebun ca sa iasa afara pe furtuna asta?

-          V-am spus eu…acum vedem naluci, in curand o sa ne vedem strabunii…spuse Philippe.

-          O mai taci din gura omule ! Nu vine nimeni. Poate ca baiatul are vedenii de foame. Ti-e foame puiule?il intrebase nevasta batranului.

-           Nu, chiar e cineva afara, in furtuna. Am crezut ca mi s-a parut, dar nu. Chiar e cineva aproape de stanci! Mi se pare ca e …o femeie !

-           O doamne. Repede ! Duceti-va si faceti ceva! hai barbate! Ridica-te de pe scaunul ala! O sa te prinda judecata de apoi tot pe scaunul ala vechi si putred.

Luca iesise in graba, fara a mai apuca sa isi ia pe el haina. Din urma, venea greoi si batranul satului, subrezit de reumatism. Femeia inchise usa din urma lor si ramase lipita de fereastra, urmarind cu sufletul la gura fiecare miscare a celor doi.

 - O doamne. Te rog ajuta-i sa ajunga la timp pentru a o salva pe saraca femeie.

         

                                                                     

                                                                        *

              Gustul sarat al apei ii paru cunoscut buzelor. Adierea vantului, marea, oamenii din port ii aduceau toate aminte de el. Nu cunostea nimic altceva in afara de el, in afara de mirosul lui usor sarat, parul aspru si  iubirea ce i-o purta. Nimic altceva nu parea important pe langa imbratisarea lui care acum ii lipsea mai mult ca niciodata. Si ceata...ceata care o invaluia ii stergea orice inchipuire a realitatii.

                                                                   *

-          Ceaiul asta o sa iti faca bine draga, crede-o pe cuvant pe batranica, ii spuse femeia facandu-i cu ochiul.

Insa tanara nu vazuse contractia muschiului asa cum nu ii vazuse nici pe cei doi salvand-o, nici ploaia, nici stanca, nici abisul in care era gata sa se arunce.

-          Ar trebui sa o lasam sa se odihneasca.

-          D a’ ce femeie? Nu poate sa doarma pe scaun? Inchide ochii si gata!...

-          Of, de ce mi te-a scos Dumnezeu in cale nici acum nu stiu… Nici macar in prezenta altora nu te poti controla.

-          Ei, ca mare lucru intelege ea…Nici nu stii daca intelege ce spunem. Don’soara, intelegi ce spun?

-          Mai termina omule ca te aude…are nevoie de un somn bun, caldura si un ceai fierbinte. Asa ca hai sa o lasam sa se odihneasca.

Dar femeia nu auzea. Nu mai vroia sa auda nimic. Ii fusese de ajuns cat vazuse si auzise in ultimul timp. Cei doi batrani impreuna cu Luca iesira din camera mica, ticsita cu lucruri vechi si o lasara pe tanara sa doarma.

-          Daca mai statea mult acolo, in furtuna, nu o mai gaseam. De slaba ce-i o luau curentii...ce ti-e si cu femeile astea. Eu cand te-am luat pe tine nu erai asa de transparenta. Aveam pe ce pune mana, nu ca acum. Ti-e si mila de barbatii astia.

Femeia zambi. Isi aducea si acum aminte ziua in care se casatorise cu Philippe. El - asteptand la altar, imbracat intr-un costum negru asa cum nu mai avea sa il vada niciodata, ea – numai bine facuta, pentru unii chiar un pic prea bine facuta, toata un zambet, si rochia, o rochie alba (defapt un alb care aducea mai mult cu o nuanta de crem spalacit) cu broderie  asa cum rar se gasea pe vremea aia. Da, isi aducea aminte acel da sincer (pe care nu il regretase niciodata desi uneori era destul de dificil sa stai in preajma lui Philippe), primul sarut, prima noapte de dragoste, prima cearta. Mereu se certasera din pricina faptului ca nu avusera copii. De-a lungul anilor spiritul matern nu o parasise insa pe batrana Theo si asa il lua sub aripa ei protectoare pe Luca. Fara parinti langa el, avea nevoie de tot ajutorul posibil iar norocul i-i aduse in cale pe cei doi batrani care, de-a lungul anilor ajunsera sa il considere fiul lor.

-          Ar trebui sa vedem ce mai face fata aia. Luca, fii dragut si du-te sa vezi daca are nevoie de ceva cat timp fac eu o supa.

Baiatul asculta rugamintea batranei fara a se opune. La urma urmei poate se va alege si el cu ceva. Cine stie? Poate ca fata avea niste maruntis la ea, macar bani de paine, tigari…

Ciocani usor in usa zgaraiata si, dupa ce nu auzi niciun raspuns, intra. Incaperea luminata slab dezvalui trupul tinerei intinsa pe pat, dormind profund. Facu cativa pasi, si de aproape, Luca realiza ca femeia era chiar frumoasa. Vrand sa o priveasca mai de aproape Luca observa ca tanara tinea in mana un bilet motolit, ce parea sa aiba o oarecare vechime. Cu grija, fara a o trezi, Luca ii lua biletul din mana. Se apropie de fereastra ptr a putea vedea mai bine continutul hartiei. Scrisul, sters aproape in intregime din cauza vremii dar si a ploii torentiale de afara, abia se mai putea deslusi :

“ Stimata doamna Robert,

Va anuntam cu regret ca sotul dumneavoastra, Ethien Robert, comandantul vasului Columbus a fost dat disparut in urma unui accident cauzat de o furtuna puternica in data de 27octombrie, impreuna cu restul echipajului aflat la bord. Pana acum au fost gasite trupurile neinsufletite a doi barbati care se aflau pe vas in momentul impactului. Cercetarile sunt in curs. Urmeaza sa va tinem la curent cu noutatile primite de la echipajele care se ocupa de caz.

                                               Cu stima,

                                               Fracois Martine,

                                               comandantul Fortelor Marine Franceze “

Desi era casatorita, Luca nu reusi sa vada pe degetele femeii vreo verighta, ori un inel de logodna.  Cine stie, poate ca ii cazuse din pricina furtunii de afara.

-          Ethien …

 Probabil din cauza febrei, femeia incepuse sa delireze, pronuntand numele celui care pana de curand ii fusese un sot fidel si iubitor.

-          Ethien…poza…acasa…

Cu toate ca nu absolvise un liceu, lui Luca nu ii lua mult sa isi dea seama ca femeia vroia o anumita poza de acasa. Se uita pe foia pe care o luase din mana acesteia cu numai cateva minute inainte si constata ca pe spatele biletului se afla si adresa destinatarului.

“Poate ca voi gasi ceva de valoare acolo. O femeie singura isi face provizii, are bani pastrati deoparte, trebuie sa gasesc ceva. Si scuza asta e numai buna…Cine stia ca o sinucigasa ma va ajuta sa imi rezolv problemele economice?...”

Nu mai statu mult pe ganduri si pleca din incapere, lasand-o pe tanara in chinurile febrei.

-          Deci, cum se simte? il intreba Theo pe baiat

-          Doarme. E cat de cat bine. Nu cred ca a suferit vreun traumatism. Doar are febra si delireaza. Tot pronunta un nume –Ethien si uite, am gasit asa in pumnul ei.

Si Luca le arata celor doi batrani biletul pe care reusi sa il ia din mainile femeii.

-          O doamne, saraca femeie. Cred ca i-a fost foarte greu tot timpul asta. Singura, cu sotul pe dumnezeu stie unde, fara niciun sprijin…of doamne.

-          Ma gandeam ca daca tot am adresa pe bilet sa ma duc sis a ii aduc poza. Cine stie, poate o va face mai bine, spuse Luca.

-          Nu stiu de ce trebuie tu sa te duci in casa femeii, da’ ma rog….Du-te!

-          Sa nu iti uiti haina si umbrela scumpule, zise grijulie ca de obicei Theo.

Luca insa nu mai astepta si alte sfaturi. Isi lua haina si iesi pe usa. Casa o gasi relativ repede.

Spre surprinderea sa, usa era descuiata. Intra in casa, si dupa ce constata ca nu era nimic valoros la parter, urca la etaj. Deschise usa unei incaperi care parea a fi dormitorul principal. Ar fi fost destul de ordonat daca nu era gramada aia mare de hartii pe pat. Luca lua la intamplare una si o citi.

  

                                                                                                  14 octombrie  1868

 Iubite, 

Ma rog vantului sa imi poarte soaptele pana la tine, ma rog valurilor sa imi conduca iubirea pana ce te va gasi. Oricat de departe ai fi, oricat de insetat ori flamand ar fi sufletul ori trupul tau inima mea va alina durerea ce salasluieste adanc in fiinta ta. Nu voi merge mai departe, nu voi lasa in urma momentele de fericire ori tristete care m-au invatat sa traiesc cu adevarat, nu voi uita nicicand iubirea ce ti-o port. Oricat de multe ar trebui sa indur, oricat de mult ar trebui sa te astept, voi fi mereu in portul ce te aduce acasa. Voi astepta in toate zilele cu soare ori ploaie, in toate noptile cu lumina felinarului de veghe. Voi face orice va fi nevoie pentru ca Dumnezeu sa ingaduie sa te intorci acasa, sa te intorci langa sufletul meu, sa imi fii aproape, sa iti pot atinge parul aspru , sa iti simt mirosul pielii sarat, ca de fiecare data cand te intorci de pe mare. Si atunci, in sfarsit, alaturi de tine sa aflu cum e sa fii langa cel caruia inima ta i-a jurat iubire eterna, sa aflu cum e atunci cand cuvintele sunt de prisos. In fiecare zi , privind spre orizont, astept corabia ce imi va aduce iubitul inapoi. In fiecare zi, zeci de vapoare vin si pleaca din port, insa tu nu esti pe niciunul. In fiecare  zi vad cupluri fericite, care se bucura de regasire. Ma intreb daca si ei nutresc aceleasi sentimente unii pentru altii ca si noi. Ma intristez vazand fericirea altora iar daca asta inseamna egoismul, atunci da, sunt egoista pana in varful degetelor pentru ca te vreau alaturi de mine. Stau cu zilele asteptand sa te intorci, cateodata uitand de propria-mi existenta. Am inceput sa cunosc tot felul de oameni: marinari cruzi ce nu sunt capabili de sentimente pure si care nici nu vor cunoaste fericirea vreodata, bunici, soti ori  tati care sunt siliti sa munceasca pe mare pentru a-si putea intretine familiile, oameni care au cunoscut pericolul, durerea si dorul de casa. Ma rog in fiecare zi ca tu sa nu afli ce e durerea, ma rog sa iti gasesti drumul spre casa, ma rog sa vii in portul cu felinar, acolo unde umbra fercirii te asteapta. E inutil sa iti spun cat de mult fiinta mea iti simte lipsa ori cat de mult sufletul meu plange dupa iubirea ta. Voi continua sa te astept in fiecare noapte cu luna plina, in fiecare zi cu adierea unui nou inceput, te voi astepta si intreaga eternitate, pana ce, vantul se va indura de iubirea noastra si te va purta spre portul unde farul lumineaza fericirea marinarilor intorsi acasa.

                                                                                             A  ta pentru totdeauna,

                                                                                                                       M. R.

               Rand pe rand citi toate scrisorile femeii, adresate sotului ei plecat pe mare. Toate erau datate, cu o vechime de aproape doi ani, fiind scrise la o distanta de o saptamana una de alta.

Langa scrisori vazu si o fotografie pe care nu o observa pana acum. Era un barbat tanar, la vreo 35 de ani, brunet, cu o carare pe partea dreapta care ii scotea in evidenta ochii mari.

Lua fotografia si o bagase repezit in unul din buzunarele hainei dupa care plecase spre casa celor doi batrani. Desi avuse alte ganduri la inceput, ii era teama ca mai apoi remuscarile nu ii vor da pace, mai ales in cazul mortii femeii. Pe drum, se tot gandi la femeie, la el, la cat de mult se asemanau cei doi, cat de diferiti erau prin modul in care actionau si cat de mult suferisera din pricina unei persoane importante din viata fiecaruia. Se tot gandea la frumusetea femeii din incaperea saracacioasa a batranilor, la cat de aproape fusese de ea, la febra care probabil in momentul ala o chinuia mai mult poate decat suferinta si dorul de sotul pierdut pe mare.

                                                                        *