JURNAL DE BORD / CALATORIE / BIROU / PAT

Cand eram mica obisnuiam sa colind hai-hui strazile. De fiecare data cand ajungeam in fata unei cladiri impunatoare ma miram cum se face ca eu sunt asa de mica si ea asa de mare. Incetul cu incetul am ajuns sa iubesc locurile care aveau o oarecare importanta istorica pentru oras dar si locurile prin care nu ajungea multa lume. Pe vremea aia eram prea mica sa stiu ca o cladire e construita in stil doric, ca are o suta sau doua de ani, insa eram fascinata de maretia acelor lacase fermecate care aveau sa-mi marcheze copilaria.

Cu timpul am ajuns sa apreciez orice lucru vechi in care gasesc ceva nou, orice lucru plin de semnificatii sau simboluri, orice parte din istoria unui popor strain, orice parte din natura, din patrimoniul national, in sfarsit, orice lucru ce contine o farama din sufletul cuiva.

Insa nu voi vorbi acum despre asta, ci despre un moment important din copilaria mea.

Nu mai tin minte exact cine mi-a vorbit prima data despre acest loc (probabil educatoarea) dar un lucru e sigur: am stat ca pe ghimpi pana nu m-am aflat in fata faptului (locului mai bine zis) implinit.

Intr-o zi cu soare mama m-a imbracat, m-a luat frumusel de manuta si m-a plimbat prin tot orasul pana ce am ajuns in fata unei cladiri mari, albe, inconjurata de verdeata. Am urcat emotionata cele cateva trepte si dupa ce mama a stat cateva clipe de vorba cu o femeie a venit la mine si mi-a intins un dreptunghi alb zicand: „Asta e permisul tau. Ai grija sa nu il pierzi.”

Apoi, nu stiu cum, am ajuns intr-o camera ce parea fara sfarsit, plina cu rafturi de carti. M-a apropiatde un raft simtind ca inima o sa imi explodeze. M-a intins si am luat o carte. Tin minte ca am rasfoit cartea aceea minute in sir, fascinata de paginile scrise, de mirosul tusului si cel al paginilor relativ vechi.  Imi aduc aminte ca mama a venit si m-a luat de mana. „am gasit cartile care iti trebuiesc. Acum hai acasa.”

In acea seara am visat ca pluteam printre sute si mii de rafturi pline de carti, oprindu-ma din cand in cand, rasfoindu-le.

De atunci, am ramas fascinata de biblioteca si ersul intr-acolo a devenit un drog ptr mine. Pur si simplu ma duc, ma plimb printre rafturi pana gasesc un titlu ce imi atrage privirea si rasfoiesc acea carte minute in sir, repetand actiunea pana ce ajung sa uit de mine.

Unii ar zice ca tampesti la propriu daca stai atatea ore intr-o biblioteca, dar pe mine ma linisteste statul printre carti, fiind unul din locurile unde ma simt ...acasa. De aceea unul din locurile unde ma refugiez cand „fug” de acasa e biblioteca, acea alba cladire impunatoare care ne asteapta sa ii descoperim miile de comori.

Un alt loc de unde puteam sa mai procur carti prin metode obisnuite dar si mai putin ortodoxe (si nu, nu furam carti, pur si simplu, vanzatorii, vadit impresionati cand ma vedeau stand cu orele printre rafturi, imi mai treceau prin spatele tejghelei si cartea mult dorita) era anticariatul. Nu cred ca voi uita vreodata magnificul miros pe care il simti cand intri prima data in anticariat. In toate directiile vezi numai carti vechi, roase, cu acel miros specific care, pe mine una, inca ma topeste.

In ceea ce priveste librariile, ei bine, cu ele e alta poveste. Sunt o ciudatenie intre anticariat si biblioteca, copilul amandurora si totusi, imbunatatita. E ca si cu matele. Vezi o pisica spalacita si zdrenturoasa, murdara si flamanda care iti face cu ochiul si zici ca vrei si tu una(asta e anticariatul). Apoi mai e mata de casa, spalata, care arata cat d ecat bine si care mananca in functie de cat si ce ii dai tu si la care ai acces nelimitat(biblioteca). Si desigur, mai e si mata „suprema”, pardon, stimata pisica , aia birmaneza, stufoasa, cu ditamai funda la gat, mereu aranjata, parfumata, care isi tine maturoiul de coada pe sus intotdeauna si pe care nu o poti atinge decat daca ai plasma(ca sa o vezi cand apare live sau in reluare la vreun concurs de fite). Mda. Asa e libraria in opinia mea. Intri, te delectezi cu o cafea, o muzica buna, oameni draguti si dornici sa te ajute, carti bune si iesi de acolo ori inghitind in sec fiindca nu ai avut destui bani sa cumperi o carte, ori impacat cu tine insuti fiindca ai aflat in sfarsit cat costa „Crima si pedeapsa” si „Idiotul”. Tu ala de acolo, da tu, cel cu carttile in mana, aia erau banii de intretinere !

Dar ce mai conteaza... Ai saracit prin fericire si cultura. Slavite fie cartile pentru care sufletul nostru si-ar vinde si trupul!

Si cand ne-o pune nenea Boc si taxa pe aer (ca pe apa de ploaie avem deja) atunci sa ne amintim dragilor ca...mai intai a fost CARTEA!